Interviu cu Alexandra Ivanoff, unul dintre cei mai cunoscuți critici muzicali din Ungaria: Faceți jurnalismul muzical grozav din nou!

Alexandra Ivanoff este o americancă ce trăiește în Budapesta și are o experiență de peste 15 ani în critica muzicală. Ea a venit la Timișoara în cadrul conferinței Akordaj – Spotlight on Music pentru a forma viitoarea generație de jurnaliști din domeniul muzicii clasice. Am profitat de ocazie pentru a discuta despre provocările acestei meserii, dar și despre ce ai nevoie ca persoană pentru a urma o carieră de critic muzical.

R: Cum a ajuns o americancă să scrie pentru un ziar de muzică clasică din Ungaria?

Sunt americancă, iar în trecut am fost artistă, iar în prezent sunt profesoară și jurnalistă. În cariera jurnalistică m-am concentrat pe critică muzicală, dar și știri și recenzii. În prezent scriu pentru publicația online Papageno.hu, unde am o rubrică intitulată „Urechile Ivanei în Budapesta” și acopăr în principal viața muzicală a Budapestei și, ocazional, spectacole de teatru, dans sau arte vizuale. În aceste ultime domenii nu sunt o expertă, dar artiștilor le place când cineva scrie despre realizările lor, așa că le acord și lor „cerneala”.

Am două diplome în domeniul muzical, de la Conservatorul din New York și de la Yale University. Am fost, timp de 20 de ani, un interpret în New York, în tot felul de medii: muzică clasică, operă, operetă și jazz, dar în special în teatrul muzical de pe Broadway sau în afara lui. Am fost și profesor de canto, deci dădeam ore în același timp în care și eram pe scenă. Aceasta este fundația mea și locul de unde mă inspir ca jurnalist, experiența mea în show business și industria muzicală. Și, am uitat să zic, am crescut cântând la diverse instrumente: pian, vioară, viola, corn francez și flaut și un pic de timpan. Și am cochetat un pic și cu coloanele sonore în timpul anilor de formare în școală și, de asemenea, pentru spectacole din afara Broadway.

Deci ceea ce scriu acum are la bază toată viața mea ca interpret pe scenă. Mi-am început cariera în Istanbul. Pentru că atunci când am părăsit Statele Unite am mers la Istanbul să trăiesc și să lucrez, pentru că am obținut o catedră de muzică acolo. Și am fost contactată un ziar de limbă engleză, care mi-a oferit un post de critic muzical. Și am fost șocată să aud această ofertă. Pentru că atunci, vorbim de 2009, toată presa americană concedia nu chiar toți criticii, dar majoritatea pentru că nu le găseau utilitatea. Nu toți, dar multora dintre ei li se oferea o pensionare frumoasă. În special la New York Times, care avea numeroși critici angajați în copilăria mea, în acel an toți au dispărut pentru că nu mai aveau nevoie de ei. Deci era o profesie pe moarte în acele vremuri, așa mi se părea.

Când m-am mutat la Istanbul și am primit această ofertă m-am gândit „poate nu e așa moartă aici”. Așa că am început să scriu și am devenit foarte populară în lumea muzicală de acolo pentru că le dădeam oamenilor recenzii în engleză și exact asta doreau. Nu le doreau în turcă, le doreau în engleză pentru ca audiența să fie globală. Iar experiența cu Papageno este similară. Pentru că înaintea venirii mele în echipă, revista era doar în ungurește, acum audiența ei este globală. Întreaga lume poate citi ceea ce scriu în engleză. Și fac asta acum de 2 ani, cel puțin. Cred că am scris în jur de 200 de articole, știri și recenzii.

Sunt extrem de fericită să vin la acest eveniment unde se formează jurnaliștii muzicali pentru că este un domeniu de care sunt foarte atașată, o meserie pe care o practic din 2009. Și am opinii puternice despre cum să mergem înainte, cum să ne gândim la domeniul jurnalismului muzical. Sunt atâția factori pe care îi vom discuta: ce este o recenzie bună, ce este o recenzie proastă, ce înseamnă ea pentru cititor, dar pentru artist? Ce înseamnă ea pentru industria în ansamblul ei. Doar acest subiect (al recenziilor – n.r.) este foarte exploziv. Un alt subiect este cum scriem. Ce este o știre, ce este un editorial, dacă ești critic evaluezi interpretarea cuiva, sau a unui grup. Și pentru asta trebuie să ai o bază. Dacă este un Prokofiev, trebuie să înțelegi muzica lui înainte de a scrie despre ea. La fel și cu Mozart sau orice apare nou. Cu muzica nouă eu consider că ajungi în cel mai fascinant loc ca scriitor, pentru că nu există precedent pentru o partitură nouă. Deci totul este nou, iar modul în care vei alege să abordezi va avea o mare influență asupra ascultătorului. „Poate e un concert interesant și merit să îl văd” sau poate va convinge pe cineva care crede că muzica nouă este un gunoi, va convinge pe cineva că există o altă latură în ascultarea unui nou opere.

În plus, am un loc special în inima mea pentru genii. Deci atunci când apare un nou geniu, fie că vorbim despre un solist sau un compozitor devin foarte interesată și abia aștept să scriu despre acești oameni, care oferă un nou limbaj lumii și un nou spirit, o nouă înțelegere despre cum poți organiza sunete. Pentru că nu trebuie să te limitezi la pian, vioară sau flaut, poți să aduci pe scenă tigăi sau electocasnice, clopote, clopote tibetane, theramine, care a fost primul instrument muzical electronic, inventat de Leon Theremin, un rus. Și care era doar o cutie și o antenă, iar sunetele erau controlate prin mișcarea mâinii prin fața antenei. Iar un compozitor din Turcia s-a gândit „ce ar fi să pun acest instrument într-o compoziție”.

Deci despre această emoție și bucurie voi preda la seminarul meu. Aceasta trebuie să se vadă în scriere. Să facem jurnalismul muzical grozav din nou. Și pot spune asta ca americancă. Acesta este scopul meu.

R: Cum vă simțiți când vedeți o sală plină de tineri care vor să vă calce pe urme?

Nu pot să vă spun cât de bucuroasă sunt. Vreau să știu despre fiecare dintre ei, care sunt pasiunile lor, ce urmăresc, ce au nevoie. Astăzi vom avea mai mult cursuri, dar mie îmi plac mai mult interacțiunile pentru că sunt interesată de ei și de ce vor învață. Practic, vor studia ABC-ul scrierii, diferențele dintre diversele metode de a scrie, fie că e vorba de știri sau o rubrică de bârfe, o recenzie sau un interviu. Sunt atâtea formate pe care ei trebuie să le sorteze și să se decidă dacă se potrivesc subiectului. Deci doresc să îi întreb lucruri și vreau ca și ei să mă întrebe lucruri. Cel mai rău lucru ar fi ca nimeni să nu aibă nicio întrebare. Le-aș spune „Haideți, nu există întrebări stupide!”. Pentru că asta este psihologia din spatele gândirii „nu, nu cred că pot pune acea întrebare”.

Ba da, poți. Pentru că nu există așa ceva ca o întrebare stupidă. Și asta deschide atâtea uși, pentru că toată lumea se simte mai sigură.

R: Aș vrea să trecem un pic acum cu discuția spre audiență. Pentru că aveți o perspectivă unică asupra ei, ca jurnalist în Turcia și în Ungaria. Cât de diferite sunt cititorii din cele două țări?

Cred că audiența din Turcia este foarte receptivă, se decide foarte rapid dacă i-a plăcut sau nu un lucru și trece foarte rapid la discuții pe tema respectivă. Și la fel este și cu americanii. Pentru că am scris și în Statele Unite, pe blogul meu. Am primit mult feedback din partea americanilor. Și la fel și din partea turcilor. Ungurii, în schimb, nu oferă feedback. Și asta, cred, este singura pierdere a mea, pentru că știu că au multe de zis și știu că se gândesc la multe lucruri. Ungurii, în general, sunt extrem de educați în domeniul muzical, la nivelul Conservatorului din Moscova, din punctul meu de vedere. Și au foarte mulți artiști muzicali foarte bine pregătiți. Sunt 13 orchestre profesioniste acolo. Am scris un articol pe subiectul „Știați că acest oraș (Budapesta – n.r.) are 13 orchestre profesioniste?” Și ungurii spuneau că nu, nu știam asta. Uitați o listă!

Iar asta s-a întâmplat pentru că după război, de exemplu, una dintre orcheste, care se numește Orchestra Simfonică Mav, după linia de tren. Această orchestră este sponsorizată de compania de căi ferate din Ungaria și a fost creată în 1947 sau 1945, imediat după al Doilea Război Mondial. Și ei și-au zis atunci că această orchestră este pentru sufletele noastre. Avem nevoie de muzică pentru a ne vindeca rănile. Ce motiv mai bun există pentru a crea o orchestră? Pentru mine este atât de emoționant să ai o astfel de inspirație, exprimată în acest fel. Pentru a vindeca rănile unui război este nevoie de o orchestră simfonică. Și această orchestră încă ține concerte.

Da, mi-aș dori mai mult feedback. Și iată încă un exemplu de ce spun asta. Pentru că e legat despre ceea ce vorbeam, legat de recenziile bune și proaste. Și când spun recenzie proastă nu mă refer la un articol scris prost, ci este legată de a critica ceva și de a explica de ce am avut acele critici. Am participat la un concert într-una din sălile de concerte principale de acolo, ținut de o cântăreață faimoasă și ansamblul ei. Iar ea este foarte cunoscută pentru calitățile ei vocale, înalte, joase și avangardiste. Și abia așteptam să o văd în persoană. Și, spre dezamăgirea mea, au fost atâtea probleme, atât tehnice cât și muzicale, încât atât mie cât și colegilor de breaslă din jurul meu nu ne venea să credem ce auzim. Ce s-a întâmplat? Sună fals. Bucata asta e prea tare, astalaltă e prea înceată. O harababură totală. Și toți s-au întors spre mine, când am ieșit afară și m-au întrebat dacă voi scrie despre asta. Și am spus „nu știu, e cam încurcată treaba”. Și mi-au spus da, chiar este. Iar eu i-am întrebat „dar voi veți scrie despre asta?” „Nu, nu credem”. Și m-am dus acasă gândindu-mă că dacă voi fi singura voce care va scrie despre asta, oare mă vor crede? Și am scris despre asta și nimeni nu mi-a răspuns. Online. Dar în persoană au venit la mine și mi-au mulțumit că am scris despre asta, pentru că și ei gândeau același lucru. Această experiență este relevantă pentru acea societate. Unde nu vor să vorbească negativ despre o anumită persoană sau experiență.

Notă: Akordaj – Spotlight on Music este o conferință organizată de Classical ME, JM Hungary și Scena Muzicală, care a reunit, la Timișoara, profesioniști din domeniul jurnalismului de muzică clasică din Ungaria și România, cu scopul de a forma viitoarea generație de jurnaliști de specialitate. Conferința a fost co-finanțată prin programul Erasmus+.