În spatele Orchestrei

În săptămâna 16-22 februarie, echipa Akordaj a participat la o mobilitate de tip Job Shadowing în Budapesta organizată de partenerii noștrii din Ungaria. Pentru că am considerat că nu putem să mergem în orașul care are cele mai multe Orchestre din Europa fără a participa la concerte, am decis că aproape fiecare zi trebuie să se încheie cu câte un eveniment cultural.

Pentru că Budapesta este un oraș care beneficiază de un public extraordinar care ia cu asalt sălile de concerte ori de câte ori are ocazia, fiecare eveniment la care am participat s-a desfășurat cu sala plină, așa că locurile nostre nu au fost poate cele mai bune. Totuși, sutuația noastră a contribuit la realizarea acestui articol care nu este altceva decât o recenzie oferiă de una din participante, Mara Dumitriu, care ne va răspunde la întrebarea „Cum se simte un concert din spatele orchestrei?”:

„Sub îndrumarea lui Gábor Takás-Nagy, Orchestra Simfonică Máv interpretează un concert cu câteva lucrări ale lui Beethoven la Franz Liszt Academy în Budapesta. Cât de fascinant poate fi concertul care are un repertoriu atât de cunoscut, mai ales când una dintre lucrările interpretate este chiar Simfonia nr. 5? Îmi e greu să explic în cuvinte cât de frumos a fost acest concert. Sinceră  să fiu, acesta nu cred că va fi o recenzie despre muzică, ci despre o experiență.

Ghinionul, sau mai bine spus norocul, a făcut să prindem locuri doar în spatele orchestrei. Da, la acest concert aveai posibilitatea să stai în spatele orchestrei și în fața dirijorului. Pentru a ajunge la locurile noastre a trebuit să urcăm pe scenă. La momentul în care s-au stins luminile în sală, locurile pe care noi stăteam erau încă în lumina reflectoarelor. Interpretarea primelor măsuri a fost puțin intimidantă fiind încă atât de vizibili pentru public. Însă tot ce se întâmpla în fața mea a acaparat cu rapiditate sentimentul de stânjeneală și dintr-o dată mă simțeam colegă de breaslă cu cel care cânta în fața mea la Timpani.

Probabil că sunetul nu este la fel de conturat ca de pe acele cinci rânduri considerate ideale, însă pur și simplu sentimentul nu se compară cu nimic în lume. Poate nu e cea mai bună acustică pentru instrumente, dar poți auzi foarte tare și clar reproșurile sau încurajările dirijorului. Cred că pentru mine acesta a fost aspectul cel mai surprinzător. Dirijorii cântă, își ceartă sau își laudă instrumentiștii în timp ce dirijează. Nu e primul concert la care particip, dar din sală nu vei auzi niciodată vocea dirijorului.

Am audiat uvertura ,,Corilan”, Simfonia nr. 8, iar după o scurtă pauză, faimoasa Simfonie nr. 5. Din public, privind orchestra, aceasta arată și sună atât de armonios. Fiecare instrument se potrivește perfect la locul său lăsând impresia unui puzzle extrem de elegant. Totuși, din spatele acesteia, imaginea de ansamblu se sparge. Dintr-o dată, fiecare instrument îți captează atenția independent de celălalt. Toată armonia devenea, la un moment dat, dificil de urmărit. Atenția mea era constant distribuită în diferite direcții, către trompete, către viori sau către contrabas.

În acest context amețitor, câteva viori au scăpat de sub control, însă lucrul acesta nu a trecut neobservat de către dirijor. Astfel, la finalul uneia dintre secvențe, acesta a scos un mic acordor din buzunar, l-a ridicat discret către muzicieni și a continuat mai departe concertul. Este limbajul lor, în timp ce publicul rămâne cufundat în întunericul din sală. Cine ar fi crezut câte lucruri se întâmplă chiar sub nasul nostru, noi fiind prea răpiți de farmecul artei pentru a observa?

Urmărind notele de pe partitura percuționistului din fața mea, am pierdut oarecum noțiunea timpului, iar concertul se termină mult prea repede. Am fost adusă din nou la realitate de către ropotele de aplauze. Am început să aplaud și eu, cu un oarecare gol în stomac pentru că s-a terminat, dar cu un entuziasm imens pentru că am trăit așa ceva. Poate o normalitate în Ungaria, însă chiar și aplauzele erau aparte. Din când în când, întreaga sala începea să aplaude în același ritm ușor încetinit. Se revenea la aplauzele clasice, după care din nou ritmul încetinea. Am fost chiar verificați cu coada ochiului de către o doamnă de lângă noi, dacă respectăm sau nu ritmul. Cred că este o diferență culturală pentru că altă explicație nu am găsit.

În final, mai presus de calitatea artiștilor, Franz Liszt Academy oferă o experiență aparte încă de pe treptele de la intrare. O clădire, în care s-a investit enorm de mult, creează granițele unui univers al muzicii și al artei. Totodată, renovarea a fost făcută cât mai autentic posibil așa că porțile acestei instituții țin locul și unor porți ce te ajută să călătorești în trecut.”

După cum putem observa din cele descrise, orice experiență din sălile de concert poate să fie una inedită chiar și atunci când inițial pare că locurile noastre din sală sunt cele mai incomode.

Echipa Akordaj vă încurajează să participați ori de câte ori aveți ocazia la un concert de muzica clasică pentru că se poate ca această experiență să se tranforme în ceva unic și de neuitat pentru fiecare ascultător.

Dacă și tu ești un participant activ la concerte și dorești să ne ne oferi o recenzie inedită ne poți trimite materiale în acest sens pe adresa redacției office@akordaj.ro.