Cele două cranii ale lui Haydn

17 feb. 2025

De-a lungul timpului, au existat foarte multe cazuri în care compozitorii au fost de-a dreptul divinizați de anumite grupuri de muzicieni, melomani sau grupări ideologice. În acest context, vă prezentăm unul din cele mai interesate cazuri din întreaga istorie a muzicii și rezultatul final al acestei divinizări pentru unul dintre cei mai cunoscuți compozitori din toate timpurile, Joseph Haydn. 

Nașterea unui geniu 

În anul 1732 se naște în Rohrau unul din cei mai apreciați și inovatori compozitori din Europa. Pe vremea aceea, micul sat Rohrau aparținea de Arhiducatul Austriei care era parte din Sfântul Imperiu Roman. Evident, în acel punct nimeni nu își imagina succes de care o să beneficieze Joseph în perioada maturității și nici că acesta va pune piatra de temelie a celei mai importante perioade stilistice din întreaga istorie a muzicii, Clasicismul.  

Încă din copilărie, părinții compozitorului sunt anunțați că acesta are înclinații spre muzică, dar și un talent promițător. Din păcate, în micul sat natal al lui Haydn nu existau posibilități pentru evoluția sa în acest domeniu. 

Fiind un talent precoce, acesta este angajat încă de copil în corul catedralei din Viena, însă la vârsta de 17 ani este concediat din cauza schimbării vocii, lucru fiind specific adolescenței, mai ales în cazul băieților. 

Urmarea vocației 

În anul 1749 devine liber profesionist și începe să studieze singur teoria muzicii și contrapunctul, cunoștințe ce îi vor aduce primele oferte de muncă ca profesionist. Chiar dacă la început Haydn îți schimbă frecvent angajatorul, fiind patru ani în slujba baronului Karl Josef von Fürnberg, unde și compune primele sale cvartete, și mai apoi timp de doi ani director muzical în slujba contelui Ferdinand Maximilian von Morzin în Lukawitz, ocupă poziția pentru care îl cunoaștem astăzi, cea de Kapellmeister în slujba familiei Eszterházy, abia începând cu anul 1761. 

Ocupând această poziție, Haydn cunoaște o perioadă de libertate artistică, care îi permite să experimenteze mult în domeniul muzical, conturând noi genuri și o nouă structură a orchestrei. Cea mai importantă realizare a sa în această perioadă este, probabil, nașterea Simfoniei, gen care îi este atribuit până în zilele noastre, fiind supranumit „Părintele Simfoniei”.  

Dezvoltarea carierei 

Cariera lui Haydn înflorește odată ce acesta începe să activeze în marile capitale ale Europei, mai întâi la Viena, iar mai apoi, începând din anul 1790 la Londra, unde compune celebrul ciclu de 12 Simfonii Londoneze. 

În aceste condiții este ușor de înțeles de ce Haydn era un compozitor reper îndrăgit și chiar divinizat de contemporanii acestuia, fie că erau compozitori sau simpli melomani. Mozart îl numea chiar „Papa Haydn”, în semn de mulțumire pentru cristalizarea simfoniei, dar și pentru simetria lucrărilor sale. 

Începutul poveștii cu craniul 

În anul 1809, după o lungă perioadă în care a fost bolnav, Haydn moare la Viena pe data de 31 mai. Pentru că Viena era ocupată în perioada respectivă de trupele Napoleoniene, acesta nu are parte de funerarii somptuoase, ceremonia fiind una foarte scurtă și simplă. Acest aspect este speculat rapid de Joseph Carl Rosenbaum, fost secretar al familiei Eszterházy și Johann Nepomuk Peter, guvernatorul închisorii provinciale din Austria Inferioară.  

Cei doi îl mituiesc pe gropar să taie și să fure capul compozitorului, acesta reușind să îl extragă din sicriu abia în data de 4 iunie. Apoi, este predat imediat lui Rosenbaum, care nu are o reacție tocmai plăcută, fiind profund dezgustat de starea acestuia. 

Totuși, de ce și-au dorit cei doi capul lui Haydn? Oare ce ar putea face un secretar și un guvernator de închisoare cu acesta? Care ar fi motivația din spatele acestui gest necugetat? 

Știința și capul lui Haydn 

Am fi tentați să credem că cei doi au făcut asta pentru bani, însă nu acesta a fost motivul real care a stat în spatele gestului macabru. Pentru că trebuia să existe o miză și poate chiar un ideal care să îi convingă pe cei doi că merită să facă această „extracție”, totul a fost făcut în numele științei.  

În perioada respectivă, fizicianul Franz Joseph Gall dezvoltă o nouă pseudoștiință, respectiv Frenologia. Este important să nu o confundăm cu Fenologia, o ramură a biologiei care studiază comportamentul plantelor și a unor animale în funcție de condițiile atmosferice.  

Frenologia este o pseudoștiință ce implică măsurarea umflăturilor de pe craniu pentru a prezice trăsături mentale. Ea se bazează pe conceptul că creierul este organul minții și că anumite zone ale creierului au funcții sau module localizate, specifice. Se spunea că creierul este compus din mușchi diferiți, astfel încât cei care sunt folosiți mai des sunt mai mari, rezultând forme diferite ale craniului

Acest lucru a oferit un raționament pentru prezența comună a umflăturilor pe craniu în diferite locații. „Mușchii” creierului care nu erau utilizați la fel de frecvent rămâneau mici și, prin urmare, nu erau prezenți pe exteriorul craniului. Deși ambele idei au o bază în realitate, frenologia generalizează dincolo de cunoștințele empirice într-un mod care se îndepărtează de știință. Ideea centrală a frenologiei, conform căreia măsurarea conturului craniului poate prezice trăsăturile de personalitate, este discreditată de cercetările empirice. 

Craniul compozitorului a fost studiat o oră, timp în care s-a observat că acesta avea „cucuiul muzicii” pe deplin dezvoltat. Totuși, în loc să îi fie reînhumat după analizare, Peter l-a păstrat în colecția sa într-o cutie din lemn special realizată, iar vizitatorii care îi treceau pragul casei îl puteau viziona.  

Cum s-a aflat de lipsa din sicriu a capului compozitorului ?  

În 1820, prințul Nikolaus Esterházy al II-lea și-a amintit, din greșeală, că uitase să ducă la îndeplinire planul său de a transfera rămășițele lui Haydn de la Gumpendorf la reședința familiei din Eisenstadt. Astfel, acesta a demarat toate procedurile pentru relocare, iar la exhumare, au găsit un cadavru cu o perucă deasupra gâtului tăiat. Nikolaus a fost furios și a început să cerceteze circumstanțele în care s-a petrecut acest eveniment. 

După lungi percheziții la casele celor doi făptuitori, care erau suspectați însuși de Nikolaus, Rosenbaum predă un alt craniu care va fi pus alături de rămășițele lui Haydn. Din acest moment începe o adevărată aventură a craniului compozitorului, care pare inspirată mai mult din literatura comică decât din realitate.  

După moartea lui Rosenbaum în 1829, craniul a trecut din mână în mână. Rosenbaum a lăsat craniul prin testament lui Peter, care l-a dat medicului său, Karl Heller, de la care a ajuns la un profesor, Rokitansky, care în 1895 l-a donat Societății prietenilor muzicii din Viena. Muzicologul Karl Geiringer, care a lucrat la Societate înainte de apariția lui Hitler, scotea uneori cu mândrie relicva și o arăta vizitatorilor. 

În anul 1932, prințul Paul Esterházy a construit un mormânt de marmură pentru Haydn în Bergkirche din Eisenstadt, moment în care acesta încearcă să unifice rămășițele compozitorului, dar fără succes. Abia în 1954, craniul a putut fi transferat, în cadrul unei ceremonii splendide, de la Gesellschaft der Musikfreunde la acest mormânt, completând astfel procesul de înmormântare de 145 de ani. Atunci când craniul compozitorului a fost în cele din urmă restaurat cu restul scheletului său, craniul înlocuitor nu a fost îndepărtat. Astfel, mormântul lui Haydn conține acum două cranii. 

 

De menționat este faptul că Haydn nu a fost singurul compozitor care a fost vizat de această practică, O tentativă similară care a fost gândită probabil cu același scop a avut loc cu 18 ani mai târziu, în cazul lui Beethoven. Din fericire, acesta nu a avut aceeași soartă precum Haydn pentru că, în cazul lui, tentativa a eșuat.